Astfel m-au dus la Cluj unde medicii la fel i-au spulberat parintilor mei sperantele de viata in ceea ce ma priveste si i-au sfatuit sa ma duca acasa ca nu mai am sanse de viata, insa parintii mei nu s-au lasat si m-au dus la Bucuresti, acolo din pacate aceleasi “vesti”, astfel toate aceste “informatii de incurajare” au ambitionat-o pe mama mea si ajunsa acasa unde m-au asteptat celelalte 2 surori mai mari care din fericire sunt perfect sanatoase ,mama a inceput lupta cu boala mea si anume a inceput sa ma trateze dupa cum credea ea de cuviinta, astfel pe langa faptul ca ma ducea in fiecare zi la spital pentru perfuzii cu vitamine, acasa a inceput sa ma trateze cu diferite produse naturale si “tratamente babesti”.
   Am ajuns cu greu astfel si eu varsta de 5 ani, varsta pe care mi-o aduc si eu aminte deoarece am inceput sa ma bucur si eu de viata si sa ma joc ca orice alt copil in fata blocului alaturi de 2 prietene pe care mi le-am facut atunci si le mai am si acum. Am ajuns sa merg si la scoala iar in ceea ce priveste starea mea de sanatate a inceput sa se imbunatateasca, singurul meu medic care era non stop langa mine era mama. Eram destul de sensibila, adica ma raceam foarte repede si am facut multe pneumonii dar tratata ca orice alt copil bolnav, in rest am avut o viata perfect normala la fel ca a prietenelor mele cu care am copilarit si fata de care nu ma simteam deloc diferita. Am terminat si liceul premianta si am intrat la facultate in Timisoara. Ajunsa aici am aflat ca este un centru de mucoviscidoza si eram foarte curioasa despre ce este vorba. Astfel, prin anul 2 de facultate, intr-o zi cand ma plictiseam am sunat la centru de mucoviscidoza si asa am cunoscut-o pe Doamna Doctor Zagorca Popa. Astfel, pentru prima data mi s-a explicat despre ce este vorba si am inteles totul. Datorita ei am inceput sa constientizez ca nu e de jucat si e nevoie de multa seriozitate in ceea ce priveste tratamentul si de asemenea de mult optimism si daca toate acestea exista pot sa traiesc ca un om cat se poate de normal. Am terminat si facultatea cu lucrarea de licenta din boala mea iar acum am ajuns la master. Viata mea e cat se poate de normala,ma simt foarte bine, tratamentul ma ajuta foarte mult insa cel mai mult ma ajuta psihicul si ingerasul de langa mine (mama), iar ca sa fie totul ca intr-o ironie a sortii, am o relatie frumoasa cu un baiat care are de asemenea un caz de mucoviscidoza la el in familie si toate acestea imi usureaza viata si sunt pe deplin inteleasa.
   Astfel viata mea este una cat se poate de normala,sunt un om foarte optimist, plina de viata si o traiesc asa cum este ea cu bune si cu rele. Atata timp cat este incredere in Dumnezeu, dorinta de viata si mult optimism nimeni nu va fii invins de o boala.